728x90

468x60

Zidurile de la Auschwitz-Birkenau

Săptămâna trecută am avut privilegiul de a vizita lagărul Auschwitz-Birkenau din Oswiecim, Polonia. Unul dintre lucrurile care mi-au atras atenţia, în mod deosebit, au fost numele pe care cei închişi acolo şi le-au scrijelit pe pereţi. Tendinţa este să priveşti la ele şi să mergi mai departe. La prima vedere par tăcute… Ce sunete pot să scoată nişte zgârieturi pe pereţi? Dar, dacă zăboveşti un pic pe lângă ele, îţi vei da seama că strigă! Este un strigăt al deznădejdii, al disperării. Oameni care nu mai aveau nico speranţă de care să se lege, dar care au dorit să se ştie că au fost acolo!

Richard Wurmbrand punea problema la modul condiţional: „Dacă zidurile ar putea vorbi.” Putem afirma cu toată tăria că zidurile vorbesc! Mai mult, strigă! Necazul este că nimeni nu mai ascultă. Zidurile de la Auschwitz, zidurile de la Sighet, de la Aiud, toate acestea încearcă să ne transmită un mesaj, să ne înveţe o lecţie, pe care alegem, în mod deliberat, să o ignorăm. Noi, oamenii moderni sau postmoderni sau ce-om mai fi, facem o larmă insuportabilă, fără conţinut, fără sens, dar care ne împiedică să mai auzim orice altceva. Suntem prea preocupaţi de haine, de concedii, de siluetă, de ochelari de soare şi frizuri ca să ne mai preocupe direcţia în care merge lumea noastră.

 Asta până când va veni vremea socotelilor şi va trebui să plătim un preţ pentru ignoranţa şi neglijenţa noastră. De fapt, s-ar putea să îl plătească cei care rămân în urmă, copiii noştri. („Părinţii au mâncat aguridă şi copiilor li s-au strepezit dinţii…”)

 De aceea, să dăm volumul ceva mai încet şi să începem să ascultăm cu atenţie la ceea ce contează. Când vom face asta, ne vom da seama că nu doar zidurile strigă a disperare, ci, uneori, şi oamenii. Da, e acel strigăt mut! Cred că ştiţi la ce mă refer. Uneori el vine chiar de la cei mai apropiaţi. Nu întotdeauna vom reuşi să „rezolvăm probelemele,” dar uneori persoana care strigă are nevoie doar să ştie că cineva aude strigătul ei…că acesta nu se pierde într-un vacarm general, haotic şi fără sens. Gândindu-mă la pereţii scrijeliţi de la Auschwitz, nu pot să nu îi leg de cuvintele lui Iov. Se pare că nu doar suferinţa este universală, ci şi manifestările ei: „Aş vrea ca vorbele mele să fie (…) săpate cu un priboi de fier şi cu plumb în stâncă, pe vecie….”

 Să începem să ascultăm, să începem să citim!
sursa: Valentin Fat

Niciun comentariu