Când credința nu schimbă circumstanțele imediate

Uneori credința transformă circumstanțele în care ne trăim viața, chiar și cele mai potrivnice. Sunt convins că tuturor ne place să citim și să ne regăsim pe noi înșine în istorii precum cea a lui Daniel și să vizualizăm modul în care Dumnezeu l-a ocrotit, sigilând pur și simplu gura leilor. Dar în urmă cu câțiva ani mi s-a oferit șansa de a vizita Roma și implicit Colosseumul, una dintre nenumăratele arene în care nenumărați creștini au fost azvârliți la lei. Și oamenii aceștia erau credincioși. Și ei rămăseseră fideli Domnului lor. Cu siguranță că și ei se rugaseră, cu siguranță că și ei speraseră până în ultima lor clipă. Numai că în cazul lor, când ușile cuștilor au fost deschise, când bestiile înfometate au fost asmuțite împotriva lor, nu s-a mai ivit nici un înger, care să închidă gura leilor. Uneori credința transformă circumstanțele în care ne trăim viața, dar alteori nu le transformă. E motivul datorită căruia, în capitolul 11, scriitorul Epistolei către Evrei, după ce în prima parte a secțiunii prezintă oameni care prin credință au fost izbăviți din situații limită (veritabile miracole care nu pot fi explicate în afara factorului credință), de la versetul 35 al aceluiași capitol, el ne prezintă dosarele altor oameni și ei veritabili eroi, cărora credința le-a conferit combustia necesară nu pentru a fi izbăviți, ci pentru a îndura, pentru a răbda până la capăt. Uneori credința transformă, alteori credința nu transformă circumstanțele în care ne trăim viața, dar niciodată credința autentică nu Îl cataloghează, nu Îl evaluează pe Dumnezeu prin prisma circumstanțelor. Credința autentică nu Îl judecă pe Dumnezeu, nu Îi chestionează carcterul, nu Îi pune la îndoială iubirea atunci când El nu reacționează, atunci când El nu răspunde rugăciunilor noastre în modul ori în timpul în care noi anticipasem că o va face. Alminteri, din perspectiva Scripturii, nu contemplarea circumstanțelor care ne compun viața este ceea ce ne oferă măsura afectivității Creatorului. Modul suprem, uneori poate chiar singular în care noi putem conștientiza iubirea pe care Dumnezeu o nutrește față de umanitate este acela de a privi la Golgota, la dragostea Tatălui, la sacrificiul de Sine al Fiului. Dumnezeu ni se dăruiște pe Sine întru mântuire, un dar sublim care trebuie acceptat prin credință.

Credința autentică nu Îl evaluează pe Dumnezeu prin prisma circumstanțelor și nici nu își repudiază Creatorul atunci când intră în coliziune cu împrejurări ostile. Ea este întruchipată în determinarea intransigentă, inflexibilă chiar a lui Șadrac, Meșac și Abed-Nego, trei tineri evrei care constrânși fiind să se plece înaintea unui chip idolatru, amenințați fiind că în cazul în care nu o vor face, vor fi azvârliți într-un cuptor incandecent, au ales să-i replice împăratului Nebucadnețar: „… Dumnezeul nostru căruia Îi slujim poate să ne scoată din cuptorul aprins și ne va scoate din mâna ta, împărate! Și chiar de nu ne va scoate, să știi împărate că nu vom sluji dumnezeilor tăi și nu ne vom închina chipului de aur, pe care l-ai înălțat!”(Daniel 3:17,18). Cu alte cuvinte, fie că vom experimenta un miracol, fie că vom fi mistuiți de flăcări, noi vom continua să-I dăm credit Dumnezeului nostru. O asemenea credință conduce în cele din urmă la biruința finală. E important să inserăm aici faptul că la finalul capitolului 11, scriitorul Epistolei către Evrei precizează că „toți aceștia, măcar că au fost lăudați pentru credința lor, totuși nu au primit ce le fusese făgăduit...”(v.39). În interpretarea multor exegeți, sintagma „toți aceștia„ îi cuprinde chiar pe toți, adică și pe cei care avuseseră credință că vor fi izbăviți și pe cei care avuseseră credință ca să îndure. Toți aceștia, în ciuda faptului că au primit calificativ maxim pentru credința dovedită, nu au intrat în posesia a tot ceea ce le fusese făgăduit. De ce? Pentru că pur și simplu împlinirea făgădinței finale, mai precis desăvârșirea (vezi v.40), izbăvirea totală a ființei noastre, intrarea în plinătatea vieții veșnice este rezervată,evident pentru la final.
 Creștini fiind, trebuie să admitem că așteptările noastre ultime nu trebuie să se rezume doar la pământul acesta. Uneori, chiar și aici, Dumnezeu în Bunătatea Sa răspunde rugăciunilor înălțate cu credință, oferindu-ne biruințe în încleștările cu dușmanii biologici sau spirituali, extrăgându-ne din circumstanțele cele mai dificile. Dar alteori, Dumnezeu alege să nu răspundă, cel puțin nu în modul în care noi speram să o facă. Alminteri, dacă finalul anticipat al istoriei, adică revenirea în glorie a Domnului Isus nu va surveni în perimetrul contemporaneității noastre, fiecare dintre noi vom pierde în cele din urmă bătălia cu moartea. Numai că nu moartea biologică este finalul. Pentru toți cei care, asemenea eroilor credinței evocați în Evrei 11, mor în credință, moartea nu reprezintă o pierdere, ci un câștig, poarta deschisă spre eternitate, spre desăvârșire, spre plinătatea vieții veșnice.
 Adrian Neiconi
sursa articol: baptist-tm.ro

• Facebook
• Whatsapp
• Tweeter
• Google+
• Pinterest

S-AR PUTEA SĂ-ȚI PLACĂ ȘI:

articol crestin

« PREV

NEXT »